Probabil că, la un moment dat, toți ne întrebăm de ce facem anumite alegeri în viață – fie că e vorba de un job, de o relație sau de un drum pe care nu ne-am fi imaginat că-l vom urma.Ne uităm cu admirație la alții care isi urmeaza visurile, care muncesc cu pasiune și ne spunem: „Mi-ar plăcea să fiu și eu ca ei”, dar ni se pare că nu avem resursele necesare.
Adevărul? Ceea ce ne atrage cu adevărat este, de fapt, ceva ce există deja în noi. E chemarea noastră. Poate sună mare cuvântul, dar eu chiar cred că venim cu un scop. Și dacă reușești să-l descoperi, ești unul dintre cei norocoși – pentru că viața nu mai pare muncă, ci bucurie.
De când mă știu, am iubit copiii. În mod special nou-născuții. M-au fascinat mânuțele lor mici, grimasele, tot ce ține de început. Poate pentru că și eu am simțit mereu nevoia să o iau de la capăt, să mă redescopăr din nou și din nou. După câțiva ani în vânzări și o pauză bine-meritată de 6 ani, am cunoscut începutul a trei vieți minunate: Rares, Yarina și Mara. Aveam 27 de ani când l-am născut pe Rares, primul copil. La doi ani distanță a apărut și Yarina, iar apoi – când abia începeam să mă obișnuiesc cu ideea de doi copii – a venit și Mara, la doar un an și patru luni după.
La 31 de ani, aveam trei copii și o nouă pasiune: fotografia. Exact – datorită lor am descoperit-o.
Voiam să păstrez fiecare moment, să nu pierd nimic. Simțeam că timpul zboară, că ei cresc și se schimbă de la o zi la alta. Uneori aveam impresia că nici nu apuc să mă bucur de fiecare în parte.Adevărul e că nici nu aveam cum, cu o diferență așa de mică între ei. Nu mai știam unde să mă împart.
Și pentru că eu sunt omul începuturilor, când copiii au crescut puțin și au intrat la grădiniță sau școală, am simțit din nou nevoia să mă reinventez. La fostul loc de muncă nu mă mai vedeam întorcându-mă. Așa că mi-am urmat un impuls: mi-am luat primul aparat foto. Nu știam nimic despre fotografie.
Dar când m-am înscris la primul curs, mi-am spus clar: Eu vreau să devin fotograf de nou-născuți.
Când îți dorești ceva din suflet, nu există obstacole. Nu a trecut mult și am început să fotografiez bebeluși. Iar în acele 2 ore de ședință, sunt trup și suflet acolo. Mă pierd în moment.
În mai puțin de un an, am reușit să-mi deschid propriul studio. Era un vis pe care îl purtam cu mine de când am pus prima dată mâna pe aparat. La început părea doar o dorință, dar aveam o voce în mine care îmi spunea că voi reuși. Vocea aia era intuiția.
Am învățat să o ascult. Și m-a dus departe.
În doar câțiva ani, am învățat mai mult decât fotografie. Fotografia a fost declanșatorul. Punctul de plecare din care m-am regăsit ca femeie. Atunci am zis: „Gata. Dincolo de rolul de mamă, eu sunt și femeie. Și am visuri. Și dorințe. Și așteptări. Și am nevoie să fac ceva care să îmi hrănească sufletul, ca să pot da tot ce am mai bun acasă, la copiii mei.”
Aveam nevoie de un spațiu al meu. Un spațiu în care să creez.
V-am spus că m-au fascinat întotdeauna începuturile – și nu e o coincidență că am ajuns să lucrez cu nou-născuți. Am simțit că acolo e și începutul meu.
Sunt una dintre femeile care și-au urmat visul. Nu, fotografia nu e singurul vis – dar e primul care mi-a spus cine sunt cu adevărat.
Și când spun „femeie norocoasă”, să știi că spun cu puțină ironie. Nu cred în noroc. Cred în mine.
Nu ai nevoie de noroc ca să faci ceea ce iubești. Ai nevoie de încredere. Încredere să te întrebi: „Ce îmi place mie să fac?” Și curajul să urmezi răspunsul. Când începi, nu știi exact unde vei ajunge. Dar viața are talentul ei – când ești pe drumul potrivit, apar uși, apar oameni, apar oportunități.
Așa că, femeie dragă, nu-ți fie teamă să ieși din tipare.
Să te cauți. Să te regăsești. Să îți amintești că, înainte de a fi mamă, ești TU.
Iar lumea are nevoie de tine – dar mai întâi, tu ai nevoie de tine.
